Monthly Archives: februarie 2014

Religia strămoşilor – Zalmoxis zeul suveran

 Viaţa religioasă a geto-dacilor a cunoscut diverse forme de organizare. O dovadă în acest sens sunt construcţiile descoperite la Sarmizegetusa şi alte aşezări care au o menire religioasă.
Cercetările arheologice din ultimele decenii au evidenţiat un număr de 30  sanctuare în cadrul a 20 de aşezări din arealul de locuire geto-dacic. Cronologic sanctuarele geto-dace, în majoritatea lor sunt încadrate între sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. şi epoca romană, însă unii specialişti consideră că cele mai vechi sanctuare sunt cele de la Butuceni şi Dolineanu, datate în sec. IV-III î.Hr.
Cercetările arheologice din ultimele decenii au îmbogăţit considerabil cunoştinţele despre dezvoltarea comunităţilor geto-dace. In domeniul funerar, schimbările deosebite se petrec la intersecţia secolelor III-II a.Hr. Astfel, aristocraţia getică în sec. II î. Hr. – I p.Hr. renunţă la ritul înhumaţiei, menţionat de Herodot şi ilustrat de descoperiri arheologice din sec. V-III î.Hr.
Studierea fenomenelor legate de ritul şi ritualul funerar ne ajută, alături de alte mărturii, să înţelegem ce forţe i-au influenţat în activitatea lor, ce credinţe şi prejudecăţi i-au dominat, în ce spaţiu spiritual, afectiv şi-au dus existenţa, spre ce virtuţi au aspirat, deci, în esenţă, atitudinea traco-geto-dacilor faţă de univers, a căror parte componentă erau.

Cele mai relevante şi cele mai multe date despre religia geto-dacilor, însă, le întâlnim în Istoria lui Herodot, care vorbeşte despre credinţa geţilor în nemurire „ei se cred nemuritori”, întemeiată pe cultul lui Zalmoxis: „credinţa lor este că ei nu mor şi că cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinţă divină (daimon, pe care unii îl cred a fi acelaşi cu Gebeleizis”. La acelaşi autor, remarcăm că sunt semnificative cele trei ipostaze sub care ne este prezentată zeitatea supremă a geto-dacilor: theos (zeu), daimon (între zeu şi om) şi antropos ca muritor de rând. Din surse putem observa doctrina pe care a promovat-o Zalmoxis. El îi învaţă pe oameni că nici ei şi nici urmaşii lor nu vor muri, ci vor merge şi vor trăi veşnic. Conform acestei doctrine, pe lumea cealaltă pleacă sufletul şi nu trupul, adică este vorba de credinţa în imortalitatea sufletului. Moartea este doar un prilej de eliberare a sufletului.
Luând ca bază cele expuse de Herodot, putem vorbi despre Zalmoxis mai degrabă ca despre reformator al religiei geto-dace şi ca întemeietorul unei doctrine noi, religioase sau întemeietorul unui cult mistic. In concluzie, putem rezuma că Zalmoxis a fost un personaj real care mai apoi a fost divinizat/zeificat.
O interpretare exigentă a surselor de care dispunem ne pune în drept să afirmăm că Zalmoxis a fost o divinitate chtonian-agrară, un zeu al fertilităţii şi vegetaţiei, căpătând treptat şi atribute uraniano-solare. In legătură cu cultul marelui zeu al geto-dacilor sunt puse unele construcţii de cult de la Sarmizegetusa, aici aflându-se după toate probabilităţile acel Munte-Sfânt – Kogaionon, care ar fi fost locul de retragere al lui Zalmoxis şi despre care scrie Strabon.
Prezenţa contradictorie a lui Zalmoxis, în surse, a suscitat discuţii în ceea ce priveşte definirea caracterului religiei geto-dacilor.
Deşi accente s-au pus şi pe caracterul dualist, monoteist, henoteist, marea majoritate a cercetătorilor s-au axat în jurul teoriei politeiste. Această concepţie susţine existenţa unui panteon religios geto-dacic, asemănător celui grecesc sau roman, în care Zalmoxis îşi ocupă locul său prioritar.

Reclame

Duminica la români

 Duminica este ziua săptămânii între sâmbătă şi luni. În Europa şi America Latină este considerată a şaptea zi a săptămânii, în timp ce în Statele Unite, Brazilia, Biserica Ortodoxă Română şi în Biserica Catolică este considerată prima zi a săptămânii. Cuvântul provine din latinul Dies Dominus, adică Ziua Domnului. În lumea romană, înainte de creştinism, ziua de sărbătoare era Dies Solis, adică „Ziua Soarelui” în cinstea divinităţii numite Sol Invictus; şi astăzi această denumire se conservă în ţările anglofone (Sunday) şi în nordul Europei (Sonntag). În tradiţia creştină, este o zi în care nu se lucrează şi se participă la Sfânta Liturghie, zi dedicată propriei familii şi celor bolnavi sau suferinzi. În România, duminica a devenit zi liberă din 1925, prin adoptarea Legii repaosului duminical şi în sărbătorile legale (sursa Wikipedia). Dacă ar fi să ne întoarcem în timp? Să vedem o familie de ţărani cum îi deschid uşa Maicii Domnului dis de dimineaţă, înainte de răsărit, ca să le aducă norocul în casă, cum mătură apoi casa sau curtea, şi cum se spală şi îşi pun hainele cele mai frumoase şi curate pentru a merge cu mic cu mare la biserică. Duminica avea pe vremuri, nu foarte îndepărtate de noi, alte semnificaţii. Era o zi de sărbătoare, de odihnă şi de bucurie. Diferită de toate celelalte zile. Duminica era pe vremuri scrisă cu literă mare şi era, de asemenea, socotită a fi o sfântă care apare şi în multe basme româneşti. O sfântă care îi ajută pe cei aflaţi la ananghie, dar necruţătoare cu cei care nu îi respectă ziua. Din cartea Elenei Niculiţa-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, ziceri, credinţe, superstiţii şi povestioare pe care oamenii de la ţară le aveau şi le gândeau despre ziua de duminică. Din toate zilele, Duminica e cea mai mare, căci Duminica este ziua Invierii Domnului Hristos. Cine se naşte duminica e vesel. Duminica, omul să se scoale dimineaţa, să nu doarmă când face preotul liturghia, căci necuratul anume îl îndeamnă, doară ar adormi. Şi după ce se scoală, să nu mănânce îndată, că-i păcat. Duminica dimineaţa să deschizi uşa încă pe întuneric, ca, de găseşte Maica Domnului deschis, intră şi lasă noroc; dar de e închis, nu intră. Duminica să nu pui lemne pe foc. Duminica, chiar dacă faci foc, din acea mâncare să nu rămână pe altă zi, că e păcat. Dar mai tare să te păzeşti să nu tai nimica: lemne, păsări, nici chiar pătrunjel, că tai pe Sfânta Duminică. Nici spre duminică, adică sâmbăta seara să nu lucrezi. O femeie a copt pâine spre duminică şi i-au crescut coarne. Duminica să nu înşiri mărgele, căci diavolul te pune să treci prin ele de trei ori. Sfânta Duminică e fata, e cea mai mare şi mai frumoasă decât toate zilele. Când visezi spre duminică o femeie despletită, aceea e duminica. Spre duminică, întotdeauna trebuie să te speli, să te piepteni, ca să fii curat în ziua de duminică. Dimineaţa să iei alt rând de haine curate. Duminica dimineaţa să mături casa din patru cornuri cu mătura şi să arunci gunoiul în drum, aruncând şi mătura, căci de sunt ploşniţe, sau îţi aduc farmece, sau ai hulit, supărare în casă, toate se duc. In duminica cea dintâi la lună nouă, se dă liturghie pentru noroc, trai bun, sănătate. Atunci să te păzeşti să nu sfădeşti cu nimeni, să nu faci vreun păcat, că toată luna tot în sfadă şi rău îţi merge dacă rău ai început-o. Duminica se fac jocuri, nunţi. Oamenii merg unii la alţii, sfătuiesc, cântă; în sfârşit se petrece şi se benchetuieşte după pofta inimei. Duminica şi joia vin flăcăii la fete.

Duminică frumoasă vă dorim, alături de cei dragi!